CLEȘTE, clești, s. m., clește, s. n. 1. (Adesea la pl. cu valoare de sg., precedat de «o pereche de») Unealtă de fier sau de alt metal alcătuită din două brațe articulate între ele și încovoiate la un capăt spre interior; servește la apucatul și transportul pieselor și materialelor, la întoarcerea pieselor în timpul prelucrării, la separarea lor, la smulgerea unui obiect împlîntat undeva etc. Clește de cuie. ▭ Și-a pregătit... degetele în formă de clește s-o prind [jucăria]. SAHIA, N. 106. Iaca intră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. Fig. A scos... dintr-o putină o scrumbie bună, ținînd-o atîrnată de coadă cu cleștele delicat al degetelor. SADOVEANU, B. 177. Ea a plecat singură, întunecată, cu inima strînsă de teamă în cleștele unei suferinți mute. BART, E. 182. Izbutea Lambrior să te înșface de mijloc în cleștele neînvins al mîinilor lui ciotoroase. HOGAȘ, H. 75. ◊ Expr. Aprinde (sau a apuca, a strînge) pe cineva ca în (sau într-un) clește = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-l aduce în imposibilitate de a scăpa; a- încolți, a-l forța. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... jură credință și supunere. CREANGĂ, P. 207. Deodată se auzi... clamp! Capcana se închise și prinse laba lupului ca într-un clește. ȘEZ. III 113. Ai scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele= a decide cu greu pe cineva să vorbească. Și ce mi-a spus, cu cleștele i-am scos! VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. Unealtă de fier cu care se ațîță focul și se scot tăciunii aprinși. De ce mi-am făcut cleștele? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele. CREANGĂ, A. 35. 3. Nume dat picioarelor de dinainte ale racului, cu care animalul apucă și strînge; foarfeci.