CLINTI, clintesc, vb. IV. Tranz. 1. (Adesea determinat prin «din loc») A mișca puțin din loc (dLe obicei depunînd un efort); a urni, a deplasa. Încercă să-și ridice tatăl de pe plug, dar nu izbuti nici să-l clintească. DUMITRIU, V. L. 12. Și doar te-a împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său... c-apoi atîta ți-i leacul. CREANGĂ, P. 219. La el Gruie se ducea, Mîna-n coamă că-i punea, Din loc nici că mi-l clintea! ALECSANDRI, P. P. 79. ◊ Refl. Nu se clinti cînd auzi la sjhatele ei fîșîind prin iarbă niște picioare desculțe. CAMILAR, TEM. 193. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228. Stă neadormit zi și noapte, tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui țintea. ALECSANDRI, P. P. 100. 2. Fig. A determina pe cineva să renunțe sau să se abată de la convingerile sau hotărîrile sale. Omul acesta trebuie să fie pildă pentru bărbații noștri, nimic nu-l clintește din încrederea că-i pe drumul cel bun. CAMILAR, TEM. 60.