COBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, întrebuințat spre a acompania alte instrumente, de obicei vioara. Tocmeau un lăutar cu cobza și altul cu țambalul. PAS, Z. I 170. E zarvă; din partea cealaltă a ogrăzii vine viers de vioară și murmur moale de cobză; hora se învîrte și flăcăii strigă. SADOVEANU, O. I 72. Și mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. Da lasă-ți cobza la o parte și vină azi cînd te chem. ALECSANDRI, T. I 35. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu cobza = a amăgi, a înșela (pe cineva). A-i face (cuiva) pîntecele cobză = a bate tare (pe cineva). Să-i faci chica topor, spinarea dobă și pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. A lega cobză (pe cineva) = a lega (pe cineva) strîns tare, cu coatele la spate; a lega fedeleș, a lega burduf. Au tăbărît ipistații... l-au legat cobză pe el și pe calfele lui și i-au purtat prin tîrg. PAS, Z. I 161. Turcul fu legat cobză și luat la vale. ZAMFIRESCU, R. 127. El o legă de copaci, cobză. ISPIRESCU, L. 201.