COLB, (rar) colburi, s. n. (Mold., Transilv.) Praf, pulbere (de pe drum). În urma lor, ca după o suflare de furtună, drumul singuratic rămînea cufundat în vîrtejuri luminoase de colb. SADOVEANU, O. I 11. Ici-colo, cîte un pom, singuratic, la poarta unei case, pare îmbătrinit cu frunzele lui albite de colbul care îneacă strada. CAZABAN, V. 45. ◊ Fig. Gîza își scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. GÎRLEANU, L. 31. Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. Voinicul s-apropie și cu mîna sa el rumpe Pînza cea acoperită de un colb de pietre scumpe. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. A bate, a lovi etc. (pe cineva sau ceva) să-i meargă (sau de-i merge) colbul = a bate, a lovi etc. (pe cineva sau ceva) zdravăn, cu toată puterea. Scoteam mițele de prin ocnițe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37.