COMUN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparține tuturor sau mai multora; care privește sau interesează pe toți sau pe mai mulți; de care se folosesc toți sau mai mulți. ♦ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domeniile speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obișnuită. Substantiv comun = substantiv care servește la indicarea tuturor obiectelor (ființe, lucruri, stări, acțiuni etc.) de același fel. Factor comun = număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Numitor comun = numitor care aparține mai multor fracții. ♦ Expr. De comun acord = în perfectă înțelegere, în acord unii cu alții. A face cauza comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. A nu avea nimic comun cu cineva = a nu avea nici un fel de relații cu cineva. A duce viață comună cu cineva = a trai sub același acoperiș. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparține unei comunități sau unei colectivități; ceea ce are un caracter general, obișnuit. Vaca și vițelul ne rămîn nouă. . . buhăieșul îl dăm la comun (CAMILAR). ♦ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obișnuit, normal; frecvent. ♦ Loc comun = idee reprezentată de toți sau de mulți în același fel (și banalizată prin deasa ei întrebuințare). ♦ Expr. (Substantivat) A ieși din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobișnuit, anormal. 3. Banal, de rînd; de proastă calitate. – Fr. commun (lat. lit. communis).