CONAC, conace și conacuri, s. n. I. 1. (În orînduirea feudală și capitalistă) Casă (adesea și curte) boierească la țară, pe o moșie. La vreo sută de pași se afla vechiul conac, vast, scund, bătrîn, înfipt parcă pe jumătate în pămînt. REBREANU, R. I 80. Casele, ca aparență exterioară și ca înfățișare interioară, erau curate conace. MACEDONSKI, O. IV 117. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. 2. (Învechit, cu sensul reieșind din determinări) Reședință a unui ispravnic sau subprefect. Conacul isprăvniciei. DELAVRANCEA, S. 175. Unde și unde, răsare cîte-o clădire mai de seamă:... conacul subprefecturii, cazarma. VLAHUȚĂ, O. A. III 147. 3. (Învechit) Reședință a unui vizir sau pașă. După aceea a venit o succesiune de detronări și de măceluri în conacele sultanilor și vizirilor. ODOBESCU, S. III 374. Ducîndu-se la conacul său, [Ali-Gean-Hogea] fu oprit în cale de un romîn. BĂLCESCU, O. II 43. II. (Învechit și popular) 1. Loc de popas; popas. Într-o. poiană mică, așternută cu o iarbă scurtă... îmi așezai conacul meu de zi. HOGAȘ, M. N. 58. De cu zorile... [căruța] s-a pornit de la conacul de noapte. ODOBESCU, S. III 16. 2. Distanță (valorînd cam două poște) de la un loc de popas la altul. Aruncă buzduganul cale de trei conace. ISPIRESCU, L. 87. Ia siliți De vă porniți Și pe Dunăre vîsliți Cale de vro trei conace. TEODORESCU, P. P. 565. 3. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. Vreme ca de-un conac s-au frămîntat în primejdie de moarte pînă s-au văzut dincolo. SANDU-ALDEA, U. P. 123. Mi-e puicuța cam departe; De-ar fi noaptea trei conace, M-aș duce și m-aș întoarce, Dar mi-e noaptea d-un conac, Nu știu, frate, ce să fac! TEODORESCU, P. P. 317.