CONCRET, -Ă, concreți, -te, adj. 1. (În opoziție cu abstract) Care poate fi perceput cu simțurile; real. Ca să-și dea cetitorii și mai bine seama de puterea concretă de a zugrăvi a lui Coșbuc, să comparăm calul arab zugrăvit de el cu calul arab zugrăvit de Alecsandri. GHEREA. ST. CR. III 359. ◊ (Substantivat) Imaginile artistice oglindesc particularul și concretul în care se întruchipează generalul și tipicul. CONTEMPORANUL, S. II, 194-8, nr. 108, 5/4. ◊ (Gram.; despre substantive) Care exprimă obiecte perceptibile, prin simțuri. Cuvîntul «cal» este un substantiv concret. 2. Precis, bine determinat. Partidul cere organizațiilor de partid să conducă economia în mod concret și nu în general, să pătrundă în chestiunile specifice fiecărei ramuri a economiei naționale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2683. Ziarele au arătat în mod concret cum vor putea fi valorificare resursele locale din diferite raioane, pentru realizarea planului de electrificare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/4. ◊ (Adverbial) E un spectacol care arată concret, punînd la contribuție preciziunea materiei, cît de mare era în fostul imperiu deosebirea dintre clasele stăpînitoare și prea umilitul popor. BOGZA, C. O. 317.