conteni Pînă acum, acest cuvînt a fost explicat în două feluri, dar in orice caz ca fiind de origine latină: prin lat. contineo (TDRG, CADE, DLRM); it. contenere, printr-un intermediar bizantin (DU); CCDE trimit la ținea; prin lat. *cunctinare (Pușcariu, DR, I, p. 226-230, DA); Scriban, pe cît înțeleg, încearcă să combine cele două propuneri. Pușcariu, art. cit., combate ideea lui Cihac (II, p. 651) că s-ar porni de la bizanț. ϰονταίνειν, ϰοντίνειν, pentru că în Ps. sch. și în Cod. Vor. cuvîntul apare cu r. REW, 2391 a., admite explicația prin. *cunctinare și combate pe Iorgu Iordan, care, în Arh. Iași, XXIX, p. 529, n-ar fi ținut seamă de faptul că forma veche cu -a (vezi totuși BL, V, p. 91). TDBG, pentru schimbarea de conjugare, trimite la cuceri din conquirere, dar e reținut de păstrarea lui o neaccentuat; Ciorănescu de asemenea face rezerve din cauza dificultăților fonetice și morfologice. Pușcariu, DB, I, p. 226, se referă la „alte cazuri de cu-> co”, bănuiesc că la cele pe care aveam să le resping în ER, p. 21 urm. În exemplele ca înconjura din încunjura, schimbarea s-a produs întîi la persoanele la care u era accentuat, deci s-a zis înconjur / încunjurăm ca joc/jucăm, apoi încunjurăm a devenit înconjurăm prin analogie. Ar fi fost normal ca lat. continere să fie refăcut după tenere, deci persoana a 3-a să fie conte’net și să devină în românește *cuține, vezi fr. contenir la Dauzat-Dubois-Mitterand. În sfîrșit, lat. contineo are multe nuanțe, dar nicăieri nu pare să însemne „a înceta”. Avem în românește un verb a conceni „a pune capăt, a nimici”, cu derivatul concenie „sfîrșit”, de origine slavă. La citatele din DA, se pot adăuga conceni, concenie, Lex. Reg. I, p. 90, conceni „a se odihni” și concenie în expresia bată-te concenia, la Udrescu, concini în MCD, p. 20. Presupun că este același cu conteni, la care t în loc de c s-ar explica prin hiperurbanism.