COPLEȘI, copleșesc, vb. IV. Tranz. 1. (Subiectul este un abstract; cu privire la oameni) A năpădi, a birui, a doborî. Aceeași și iar aceeași atmosferă mă copleșea de întristare în casa noastră. SADOVEANU, N. F. 46. Citi tristețea de pe chipul tovarășului său și-l copleși și pe el. SAHIA, N. 32. Se scuza că așa plînge mereu și nu se poate stăpîni de cînd au copleșit-o nevoile de nici noaptea nu mai are odihnă. REBREANU, R. I 103. Somnul îl copleși și căzu ca un mort. ISPIRESCU, L. 82. ◊ (Despre ființe) A înconjura din toate părțile, a cuprinde. Turcii, sub vestitul Murat al II-lea, copleșiseră Orientul. BĂLCESCU, O. I 45. Nu știi, maică, ce-am pățit! Ori că Tudor mi-a sosit, Ori că hoți ne-a copleșit, Că în beci m-a-mpiedicat Trupul unui om culcat! TEODORESCU, P. P. 674. ◊ (Despre plante) Buruienile au copleșit răsadurile. 2. A emoționa (peste măsură). Aveau prea multe de spus, evenimentul îi copleșea. CAMIL PETRESCU, N. 165.