CORESPONDENȚĂ, corespondențe, s. f. I. 1. (Construit adesea cu «a avea», «a fi în», «a ține», «a întreține», «a purta», «a face») Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. Caragiale avea o întinsă corespondență cu prietenii săi: Bălcescu era în corespondență cu Ion Ghica. – Purtam și corespondență. în scrisorile de afaceri găseam mai întotdeauna și un adaus ◊ scris» de Adela. IBRĂILEANU, A. 22. ◊ A (sau a-și) face corespondența = a scrie scrisori. ♦ Învățămînt prin corespondență - sistem de învățămînt fără frecvență, dar bazat pe programul normal de studii și de examene, elevii primind în scris îndrumările profesorilor și trimițînd tot în scris temele pentru a fi corectate. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. Corespondența lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri. ♦ Conținutul unei scrisori. Secretul corespondenței este garantat de lege. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar. Am citit în «Scînteia» o corespondență din Brăila. II. Raport, legătură între lucruri, fenomene, aspecte, organe, părți ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanță, armonie. Forma de cunoaștere în imagini a lumii ne demonstrează... acea corespondență... între faptul particular ca obiect de cunoaștere și reflectarea sa subiectivă în conștiința omului. V. ROM. decembrie 1950, 191. ◊ Corespondența timpurilor = raportul dintre timpul verbului unei propoziții subordonate și timpul verbului din propoziția regentă. – Variantă: (învechit) corespondință (NEGRUZZI, S. I 99) s. f.