COT I. (pl. -coate) sn. 1 🫀 Partea exterioară a brațului în locul unde se îndoaie (🖼 1528); partea brațului de la locul unde se îndoaie pînă la degete; m’am lovit la ~; cu coatele rezemate de pervazul ferestrei (BR.-VN.); a lega ~ la ~, a lega strîns mîinile cuiva pe la spate; a da din coate, a-și face loc cu coatele (GN.), a-și face loc de trecut prin mulțime; a da coate cuiva, a-și da coate, a-i face semn atingîndu-l cu cotul, spre a-i atrage luarea aminte: ostașii își dădeau coate și rîdeau (ISP.); Ⓕ: a-și da coate cu cineva, a fi înțeles cu cineva, a lucra pe subt ascuns cu cineva: nouă ni-e teamă, de! că-și dă coatele cu Cațavencu (CAR.) ¶ 2 👕 Partea mînecii care acoperă cotul: umblă cu coatele roase, cu coatele goale (👉 COATE-GOALE); și-a ros coatele pe băncile celor patru clase primare (GRL.). II. sn. (pl. coturi) 1 Cotitură: a trecut de ~ul dealului la cîmp deschis (CAR.); la ~ul gîrlei (I.-GH.) ¶ 2 Colț, unghiu: oile ... îndesindu-se într’un ~ (al staulului) (SB.) ¶ 3 Parte încovoiată, rotunjită dintr’o țeavă sau burlan de tinichea, de plumb, de tuciu, de ciment, etc. care slujește să împreune la o cotitură două burlane drepte (🖼 1527) ¶ 4 Măsură de cotit butoaiele. III. (pl. coți) sm. 1 Măsură de lungime egală cu lungimea brațului de la îndoitura cotului pînă la vîrful degetului de mijloc; se deosebia odinioară ~ul de Muntenia, (0 m., 666) de ~ul de Moldova (=0 m., 637); ~ul se împărțea în 8 „rupi” și fie-care rup în 2 „grefi” (🖼 1529); Ⓕ: a scoate limba de un ~ [lat. cubĭtus].