CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face loc în cuibar, a se așeza cît mai bine. ♦ Fig. (Despre oameni, uneori și despre animale) A se așeza comod într-un spațiu restrîns (moale și cald); a se ghemui. S-a cuibărit bine în sanie. SADOVEANU, P. S. 215. Pisica leneșă, friguroasă, se cuibărește înăuntru la căldură. BART. E. 331. Fetița se cuibări în poala mă-sii.; VLAHUȚĂ, O. A. III 173. ◊ Fig. Cuibărite între stînci casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. Un orășel drăguț, cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și cu livezi. VLAHUȚĂ, O. A. II 152. ♦ Fig. A se adăposti. Ceilalți ofițeri, la popasuri, se cuibăreau prin case calde. CAMILAR, N. I 31. ◊ Fig. A se pripăși, a se aciua. Călugării [sînt] o adunătură de zamparagii... din toată lumea, cuibăriți prin mînăstire. CREANGĂ, A. 120. 2. Tranz. (Rar) A duce găinile la cuibar, a așeza în cuibar. Da [găinilor] de mîncare, apoi le cuibărea, punea cloștile. ISPIRESCU, L. 309.