CULCAT², -Ă, culcați, -te, adj. 1. (Despre ființe, construit mai ales cu verbul «a sta») întins (de obicei spre a dormi sau a se odihni), așezat în poziție orizontală. Nimeni n-are voie să stea culcat pe spate sau pe pîntece. SAHIA, N. 114. Căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S. III 15. Olga dormea culcată pe o canapea. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Fig. Orașul sta pe vale culcat cu nepăsare. MACEDONSKI, O. I 48. Cînd ajunserăm a doua zi de dimineață în dealul numit Repedea, văzurăm capitala Moldovei culcată cu lene pe o coastă lină, spre nord-vest, ca un călător obosit de cale și de suferințe. BOLINTINEANU, 276. ♦ (Cu valoare de imperativ) Comandă folosită în armată pentru executarea mișcărilor de culcare. 2. (Despre obiecte care de obicei stau vertical) Aflat în poziție orizontală, răsturnat. (Fig.) Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. ALEXANDRESCU, P. 132.