CUMPĂT s. n. 1. (Adesea în construcții cu verbele «a avea», «a ține», «a căpăta», «a pierde» etc.) Echilibru sufletesc, judecată dreaptă, măsură, stăpînire de sine; cumpătare. Își pierduse cumpătul; tăcea stînjenit. CAMILAR, TEM. 32. Simțeai în el o tărie, un cumpăt, ceva solid... care îți impuneau. GALACTION, O. I 207. Voinea nu-și pierduse cumpătul și stătu locului lipit cu burta de spinarea calului și cu mîinile încleștate de coama lui. POPESCU, B. III 18. E iute! n-are cumpăt. Aminteri, bun băiat, deștept, cu carte, dar iute. CARAGIALE, O. I 111. 2. (Rar) Vreme de primejdie, nenorocire, încercare grea la care este supus cineva. V. cumpănă (5). Da... Da... se întoarse baciul către ascultători. Atunci mare cumpăt a fost. CAMILAR, T. 178. 3. (Învechit, în expr.) Pe sub cumpăt = pe ascuns, pe furiș, cu vicleșug. S-ar fi zărit intr-acea noapte oameni d-ai lui Stoica... strecurîndu-se pe sub cumpăt în casele răposatului Ilie comisul. ODOBESCU, S. A. 94.