CUNOAȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe pe baza studiului, experienței. 3. Tranz. A ști, a afla cine este cineva, a identifica ceva; a fi făcut cunoștință (personală) cu cineva, a fi luat cunoștință de ceva. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată (EMINESCU). ♦ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da (sau a nu-și da) seamă de ce i se cuvine sau i se poate permite. A face cunoscut cuiva (ceva) = a da de știre, a preveni, a avertiza. ♦ A ști felul de a fi al cuiva. ♦ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. ♦ A recunoaște, a identifica. ♦ A distinge, a deosebi pe cineva sau ceva. ♦ A avea de-a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Cunosc eu bunătatea ta. 4. Refl. A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Pe unde a trecut, se cunoaște. ♦ Expr. (Tranz.) A cunoaște ceva = a se alege cu un profit. 5. Tranz. A admite ca adevărat; a nu tăgădui. 6. Intranz. (Rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva; a răsplăti. 7. Tranz. (Cu acuzativ dublu) A admite calitatea sau titlul cuiva. Nu voi în nici un chip să-l cunoască de general (BĂLCESCU). 8. Tranz. A-și da seamă de ceva; a înțelege, a ști. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd (PANN). – Lat. connooscere (= cognoscere).