CURMAT, -Ă, curmați, -te, adj. 1. (Despre o parte a corpului încinsă cu o legătură) Strîns prea tare, pătruns pînă în carne. Aste mîini curmate-n sîrmă-nfășurate, N-au cu cin’ se bate. TEODORESCU, P. P. 499. ♦ (Despre brațele copiilor grași) Cu îndoituri, cu cute la încheieturi... O fetiță cu trup, mîini, cap și gură de miniatură înaintă, deschizînd brațele grăsulii, curmate. C. PETRESCU, Î. II 254. Bombonica... avea obrazul grăsuț, mînuțele curmate. CONTEMPORANUL, IV 394. ♦ (Despre corpul unor insecte) Frînt, sugrumat de mijloc. Ariciul ia un bețișor ș-o lovește peste mijloc, și de-atunci albina e curmată la mijloc. ȘEZ. VII 14. 2. (Despre un drum sau o cărare) întrerupt, frînt. Cărărușe... curmate în cursul lor de mușunoaie de cîrtițe. EMINESCU, N. 95. 3. (Despre un munte, un deal sau un plai) Care prezintă o depresiune, o adîncitură, o scobitură. Se desfăcea în lumină un plai... curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62.