CURMEI, curmeie, s. n. 1. Capăt, crîmpei, bucată, de funie sau de frînghie întrebuințată la încins, la legat și mai ales la priponitul vitelor; funie de calitate proastă făcută mai ales din coajă de tei. Era desculț, încins- peste sumăieșul scurt cu un curmei de funie. CAMILAR, TEM. 336. Căruța lui... era ferecată cu teie, cu curmeie. CREANGĂ, P. 106. Cu copitele crăpate, Cu curmei de tei legate. MARIAN, S. 316. ◊ Expr. A lega teie de curmeie = a căuta subterfugii. Nunul cel mare nu prea vrea, și tot leagă teie de curmeie, dar ia urma urmei n-are încotro. SEVASTOS, N. 317. ◊ (Adverbial, în expr.) A lega curmei = a lega strîns, a lega cobză, burduf. Cumetre, mi se pare că sînt legat curmei De fiecare cracă c-o funie de tei. MACEDONSKI, O. II 69. 2. (Munt.) Mlădiță care crește în fiecare an din tulpina viței de vie. N-am putea duce l-alde Bălașa ceva curmeie de viță și vreascuri? DELAVRANCEA, S. 183.