CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care este legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică ; vorbă. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor ; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care o persoană trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru altfel ; așadar. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în concluzie. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu (sau de) cuvînt = fără ni o modificare, exact. Dintr-un cuvînt = imediat, numaidecît. 2. Gînd, idee exprimată prin vorbe ; spusă. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare ; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern sau al unei organizații oficiale. ◊ Expr. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). În (toată puterea cuvîntului) = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvîntul = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire ; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul (CREANGĂ). 3. Cuvîntare, discurs, conferință. ◊ (Expr.) A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat ; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = A asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. a-(și) da cuvîntul (de onoare) = a se angaja în mod hotărît că va face cu orice pret ceva. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată ; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt (COȘBUC). 7. Discuție ; ceartă. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Reg. ) Nu-i cuvînt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate. 9. (Înv. și arh.) Știre, veste, informație ; zvon. Cuvîntul trimis de jupîn Traico (GALACTION). 10. (Înv. și arh.) Înțelegere, pact, acord. Dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog . . . Bun cuvînt (SADOVEANU). 11. (Rar) Facultatea de a vorbi ; voce, grai. – Lat. conventum.