CUȚIT, cuțite, s. n. 1. Instrument de tăiat, alcătuit: dintr-o lamă metalică, de obicei de oțel, și dintr-un mîner cu sau fără plăsele, avînd întrebuințări diferite în gospodărie, în ateliere etc. Scoase de sub cingătoare un cuțit. CAMILAR, TEM. 186. Moșul scoase cuțitul de la brîu și începu a săpa. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Scoase un cuțit de vînătoare; și cu sîngele rece al său, împlîntă fierul în coastele fiorosului animal. BOLINTINEANU, O. 331. Iau cuțitul să-mi tai pită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 175. ◊ Fig. Producția noastră este poate cel mai cumplit cuțit pe care-l înfigeam zi de zi în inima dușmanului. DAVIDOGLU, C. 61. Vorbele lui erau loviri de cuțit pentru Zoe. NEGRUZZI, S. I 19. ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri v. tăiș. A avea (sau, rar, a-i fi cuiva) pîinea (sau pita) și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Acuma mi-i pita și cuțitul în mînă. SBIERA, P. 108. (Eliptic) Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu, isprăvitul. Tu, cu pîinea și cuțitul, Mori flămînd, nepriceput. COȘBUC, P. I 52. A fi (certat) la cuțite sau a se avea la cuțite (cu cineva) = a fi sau a ajunge dușman neîmpăcat (cu cineva). El și Burtă-Verde se aveau la cuțite. PAS, Z. III 31. A pune (cuiva) cuțitul în gît = a sili cu tot dinadisul (pe cineva) să facă ceea ce n-ar vrea. A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os = a i se sfîrși (cuiva) răbdarea sau puterea, a ajunge la capătul răbdării sau puterii; a se afla la mare strîmtoare. A-i da (cuiva) un cuțit prin inimă = a simți o durere adîncă (fizică sau morală). Atîta îi trebui unchiașului să auză, ca să-i dea un cuțit ascuțit prin inimă. O grijă mare îl cuprinse. ISPIRESCU, L. 97. (A fi) pe o muchie de cuțit = (a fi) foarte aproape de o primejdie, (a se afla) într-o situație critică sau într-un moment critic. ♦ Instrument de os sau de metal cu care se taie hîrtie sau foile unei cărți. Se juca... c-un cuțit de os. SADOVEANU, B. 78. ♦ Bisturiu; p. ext. operație. A murit sub cuțit. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse mașini și unelte. Cuțit de strung. ▭ Cuțitele tractoarelor au spart, adînc în trupul stepei. SAHIA, U.R.S.S. 95. Mirosul pămîntului răscolit se împrăștia pe urma cuțitelor biruitoare [ale plugurilor]. ANGHEL, PR. 83. ♦ Piesă principală a cîntarului, care se deplasează la cea mai ușoară atingere și face ca cîntarul să fie sensibil.