căpătâi, căpătâiuri, s.n. 1. Lemn ce stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor (la morile de apă). 2. Bucată de fier care se bagă în capătul grindeiului roții, ca să nu se roadă când se învârtește; cep (la morile de apă). 3. Perină cu un capăt cusut. 4. (în expr.) La căpătâi = la loc de cinste, în capul mesei (după masă): „C-o vinit urâtu'-ntâie, / Și s-o pus la căpătâie” (Bilțiu, 2006: 155). – Lat. capitaneum „cap, capăt” (Scriban, DLRM, MDA).