CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. și f. Persoană care castă gura la tot ce vede și aude, fără să priceapă bine; gură-cască, nătăfleț, tont, zăpăcit. Ei devin vagabonzii ulițelor, căscăunzii răspîntiilor, trîntorii cafenelelor. VLAHUȚĂ, O A. 189. Ei îl porecleau zicîndu-i căscăundul satului. ISPIRESCU, L. 299. – Variantă: căscăun, -ă (CONTEMPORANUL, III 730) s. m. și f.