DESCOASE, descos, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la o cusătură sau la un obiect cusut) A desface din cusături, din tivuri. Patroana... dintr-o smucitură a descusut talia. CAMIL PETRESCU, T. I 451. ◊ Absol. Îi mai lesne de a desface decît a face, a descoase decît a coase. RUSSO, O. 93. 2. Fig. A analiza în mod amănunțit ceva ca să pătrunzi o problemă, o situație, ca să afli din ce este făcut ceva sau ce se ascunde dedesubt. Și n-are răgaz să descoasă toate întrebările care-i vin în minte, pe nevrute, despre chipul cum s-or fi făcînd trenurile, despre fierăria cîtă este pe lumea asta. SP. POPESCU, M. G. 35. Aici era ceva la mijloc; ea dăduse de urma unei taine; trebuia să o descoasă! SLAVICI, O. I 340. ◊ (Cu privire la persoane) Nu poți să mai scrii un rînd, fără ca [criticii] să te descoasă și să-ți ia socoteala. ODOBESCU, S. III 146. 3. Fig. A ispiti pe cineva, a-i pune întrebări multe și insistente pentru a afla ceea ce simte sau ceea ce gîndește; a iscodi. Văd că-l descoși... Vrei să știi toate. CAMIL PETRESCU, T. III 34. Îl descusu cînd și cum a venit în țară, ce-a făcut aici, ce rost și-a găsit. REBREANU, R. I 164. Îl descususe cu încetul și-i aflase gusturile și cusururile. BASSARABESCU, V. 18. – Forme gramaticale: perf. s. descusui, part. descusut.