DESCÎNTEC, descîntece, s. n. (În practicile magice) Faptul de a descînta; (mai ales) formulă magică (de obicei în versuri) rostită și însoțită de gesturi de cei care descîntă; vrajă. Peste cămările boierului era chelăreasă Safta țiganca, o șerpoaică meșteră în descîntece și în farmece. GALACTION, O. I 68. Tot îmbla din babă în babă cu descîntece și cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. ◊ Fig. Din fuior de argint torceam și eram să-ți țes o haină urzită în descîntece, bătută-n fericire. EMINESCU, N. 9.