DESLUȘIT, -Ă, deslușiți, -te, adj. 1. Care se aude bine. V. clar. Se opriră și-și aplecară urechea ca să audă picușurile abia deslușite ale dezghețului. SADOVEANU, P. M. 153. Vocile... pătrund în baracă deslușite. SAHIA, N. 83. ◊ (Adverbial) Glasul ceterei s-auzea mai deslușit. CAMILAR, T. 89. Dar în această tăcere se aud deodată deslușit, tot mai aproape și mai aproape, pași de cai, de oameni. GHEREA, ST. CR. II 139. Balan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. 2. Care se vede clar, precis, lămurit. Totul pare acum deslușit, prin marea claritate a undelor. BOGZA, C. O. 350. Umbra creștea în forme din ce în ce mai deslușite... Desigur că-i ea. BART, E. 185. ◊ (Adverbial) Feodor nu putea să vadă deslușit cine este feciorul care venise lîngă el. GALACTION, O. I 677. 3. Lămurit, precis, pe înțeles. Am citit... răspunsul d-voastră nu tocmai deslușit. VLAHUȚĂ, O. A. 431. Să trecem însă mai departe, poate vom găsi o mai deslușită aplicare a teoriilor. GHEREA, ST. CR. II 46. ◊ (Adverbial) Mai bine este să aștepte sosirea nunciului Malaspina... de la care vor afla mai mult și mai deslușit și vor ști ce este de făcut. BĂLCESCU, O. II 267.