DESTINDERE s. f. Faptul de a (se) destinde; slăbire, încetare a unei încordări; relaxare. Andrei... are o încleștare... și pe urmă o destindere de resort. CAMIL PETRESCU, T. I 160. Fana a suspinat ușurată, cu trupul tot în destindere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 253. ♦ Fig. Încetare a unei tensiuni nervoase, a unei stări de spirit încordate; liniștire. Popoarele consideră că ar fi o crimă față de omenire dacă semnele de destindere a atmosferei internaționale ar ceda locul unei noi intensificări a încordării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2737. Șoimaru avu o clipă de destindere din încordarea și durerea lui. SADOVEANU, O. VII 65. Danton nu spune o vorbă, are ca o largă destindere sufletească, pe urmă îl privește cu ochi fericiți. CAMIL PETRESCU, T. II 470.