Definiția cu ID-ul 906779:
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
DETUNA, pers. 3 detună, vb. I. 1. Intranz. A face un zgomot ca al tunetului, a produce o detunătură (sau detunături); a bubui (puternic); p. ext. a răsuna tare. Răgetul de leu al lui boier Cristea detună în liniștea de la odăi. SADOVEANU, M. C. 207. Toba detuna cutremurînd geamurile. C. PETRESCU, C. V. 198. Neîncetat îi detunau în urechi: ucigașule, hoțule! CONTEMPORANUL, III 704. Vuiește aprig cîmpul și armele răsună Și tunurile crunte ca tunete detună. ALECSANDRI, P. A. 145. ◊ (Subiectul este locul în care se produce detunătura) Peste cîteva minute începu să detune casa de sforăiturile lui ca tunetul. POPESCU, B. II 97. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A face să răsune. A lovit aproape un obuz care-a detunat urechile. C. PETRESCU, Î. II 35. ♦ Fig. (Despre ființe) A-și manifesta mînia în mod zgomotos. Țîțaca noastră Leona avea nevoie să se mînie, să tune și să detune în fiecare zi. SADOVEANU, N. F. 6. 2. Intranz. A trăsni. Furtuna detuna o dată în mijlocul bolții și catapeteasma cerului era crăpată de fulger. ARGHEZI, P. T. 160. Un trăsnet în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie. MACEDONSKI, O. I 252. ◊ Tranz. Un trăsnet îngrozitor detună stejarul. ȘEZ. III 235. 3. Tranz. A zdrobi, a nimici. Merg oștile sovietice cu putere înainte și-i detună pe nemți. SADOVEANU, M. C. 109. ◊ Refl. reciproc. Acei cocori vin de pe unde se bat încă oameni și se detună unii pe alții, omorîndu-se. SADOVEANU, M. C. 155. ♦ Fig. A nimici, a zdrobi prin cuvinte. Acesta, după ce detună pre toți vrăjmașii săi, într-un cuvînt potrivit cu împrejurările, se înturna biruitor acasă. NEGRUZZI, S. I 227.