DEZMORȚI, dezmorțesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre ființe, mai ales despre om sau despre părți ale corpului său) A ieși din amorțeala pricinuită de nemișcare, de frig sau de îngheț; fig. a se trezi din starea de nesimțire sau de inerție. Ar trebui să te duci și tu cu femeile la bucătărie, să te dezmorțești puțin, că pînă acum te-ai zbuciumat. DEMETRIUS, V. 126. M-am scoborît din trăsură să mă dezmorțesc. IBRĂILEANU, A. 118. ◊ Expr. A i se dezmorți (cuiva) limba = a i se dezlega limba, v. dezlega. Pe cînd însă, pe sub șure și la vatra bordeiului, ospățul și paturile se gătesc... limbile se dezmorțesc și prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. ODOBESCU, S III 19. ◊ Tranz. (Subiectul este omul sau, mai rar, un animal; complementul indică părți ale corpului, fig. oasele) Rîzînd către oșteni, își dezmorțeau ciolanele. SADOVEANU, Z. C. 204. Bătu talpa mai apăsat să-și dezmorțească vîrful degetelor în pantofii pirpirii. C. PETRESCU, C. V. 118. Dar calul răsuflă o dată bine și se scutură de-și dezmorți oasele, că doară stătuse multă vreme acolo ca-ntr-o temniță legat scurt. RETEGANUL, P. V 37. 2. (Despre o apă foarte rece) A deveni mai puțin rece (sub acțiunea căldurii). ♦ (Despre pămînt) A se dezgheța. Pămîntul începe să se dezmorțească. ♦ Fig. A reînvia, a se anima. Primăvara, întreaga vegetație se dezmorțește. ▭ Deși vremea se dezmorțise, zăpada era tot întreagă. GALACTION, O. I 101.