DEZRĂDĂCINA, dezrădăcinez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la copaci sau la plante) A scoate din pămînt (cu rădăcini cu tot). Dunărea mare și năvalnică din martie... dezrădăcinează copacii de pe țărm. DUMITRIU, N. 135. Au dezrădăcinat păpurișul, au ridicat mîlul în sus pe costișe, către bătătura bordeiului, și au adus în albia mlaștinii pămînt negru. GALAN, Z. R. 43. Parcă-i vedeam cum tremură și se adună unul lîngă altul mărăcinii dezrădăcinați și dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 78. ◊ (Prin analogie) Mă dusei și, dezrădăcinînd în munte o stîncă uriașă ce-mi căzu la îndemînă, o răsturnai peste capătul priponului ieșit afară din pămînt. HOGAȘ, M. N. 182. ◊ Fig. O singură apucătură denunța oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat. CARAGIALE, M. 42. 2. Fig. (Cu privire la idei, convingeri, deprinderi) A face să dispară cu desăvîrșire; a stîrpi. [Antioh Cantemir] socoti că cel mai sigur mijloc de a dezrădăcina oarecare prejudețe era de a le arăta cît sînt ele de ridicole și că rușinea va isprăvi mai lesne aceea ce nu putea săvîrși dreapta judecată. NEGRUZZI, S. II 146. ◊ Refl. Greu... se dezrădăcinează obiceiurile și năravurile vechi. CARAGIALE, O. II 334.