DEZVELI, dezvelesc, vb. IV. (Atestat și în forma dezvăli) (Uneori în concurență cu dezvălui) 1. Tranz. A da la o parte, a îndepărta (din jurul cuiva sau de pe cineva sau ceva) o învelitoare; a descoperi. Omul se mișcă și închise ochii, desfăcîndu-și brațele și dezvelindu-și-le, apoi îi deschise clipind. PREDA, Î. 164. Copila cu fața coperită Ce-l făcusă de jele să cînte... Dezvălindu-și obrazul s-arată. BUDAI-DELEANU, Ț. 142. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ (Poetic) Văd pe sfînta Marți cum rîde și descîntă de noroc Și-alungînd pe baba Dochie, dezvelește primăvara. COȘBUC, P. II 137. ♦ A despacheta. Calul de lemn era măreț și depășise toate visurile lui... cînd a apărut în prima zi, dezvelit din ambalajul de hîrtie, geluitură și scîndurele. C. PETRESCU, A. 309. ♦ A da jos (în parte sau în întregime) acoperișul unei case, a descoperi o casă. Azi dimineață am dezvălit bordeiu ca să-i dau [vacii] o mînă de ogrinji. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Refl. (Neobișnuit, despre morminte) A se deschide. Este ceasul nălucirii: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, P. 132. ♦ (Cu privire la cuptorul de ars cărămizi) A dezlipi, a îndepărta lutul sau pămîntul cu care e acoperit cuptorul, după ce s-au ars cărămizile. Cînd, după cîteva zile, cuptorul [pentru arderea cărămizilor] s-a răcit, oamenii încep să-l dezvelească. BOGZA, C. O. 225. 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lăsa să se vadă, a arăta. Dantelele îi dezveliră brațul gros și alb. DUMITRIU, N. 41. Pîlpîiala ei însuflețea straniu vechile pînze de pe pereți, dezvelind într-însele... priveliști dintr-o lume de mucenicii și de patimi. M. I. CARAGIALE, C. 101. ♦ Refl. A apărea în fața cuiva, a se înfățișa. Cu cîtă strălucire, ce adînc și albastru se dezvelea cerul! GÎRLEANU, L. 22. Deschizînd fereastra care dădea în grădină, începu să privească cum se dezvelesc încet din umbră și parcă cresc în desișuri negre de copaci vilele cochete. VLAHUȚĂ, O. A. III 34. ♦ (Rar) A afla, a descoperi. Dimpotrivă, stăpîne, trebuie să-l aperi și să-l păzești cel puțin pînă ce vei ispiti toate și vei dezvăli adevărul. SADOVEANU, D. P. 48. 3. Tranz. Fig. A destăinui, a da în vileag, a da pe față, a trăda. Acest secretar al lui Mihai dezvelise mai întîi prințului Andrei proiectul stăpînului său d-a năvăli în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ Refl. pas. Cum mi s-a dezvelit taina, greu să vă spun. MACEDONSKI, O. II 317. ◊ Refl. În atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvăli. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. ♦ (Învechit) A expune, a dezvolta. Dă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea. NEGRUZZI, S. I 270. 4. Refl. (Despre mugurii și bobocii plantelor, p. ext. despre plante) A se deschide. Pe sub zăplaz, boboci sfioși de toporași se dezvăleau. SADOVEANU, O. IV 41. Pornea înflorirea de primăvară. Se dezvăleau liliecii și în tufișuri de mesteceni își începeau viersul încă sfios niște păsărele cîntărețe. id. M. C. 120. ◊ Fig. Mai să nu-l cunoască, așa crescuse și se dezvelise ca un măr rotat care înflorește întîia oară într-o primăvară. SADOVEANU, M. C. 32. 5. Refl. (Neobișnuit, despre un fir depănat) A se desface, a se desfășura. Vîrtelnița se mișcă alene scîrțîind îndelungat și lasă firul a se dezvăli. SLAVICI, N. I 33. – Variantă: (Mold., Transilv.) dezvăli vb. IV.