DEȘERTA, deșert, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un recipient care conține o materie lichidă sau solidă) A goli de conținut; (conținutul fiind o băutură, în special alcoolică) a goli dînd conținutul pe gît, a bea. Își turnă o ulcică din vinul acrișor ș-o deșertă pe nerăsuflate. SADOVEANU, Z. C. 45. Deșertă coșurile de grăunțe, trimițînd la moară doi saci plini. AGÎRBICEANU, S. P. 104. Acum te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta și s-o deșerți în cinstea și pentru dragostea mea. CARAGIALE, P. 130. Urmînd sfatul dat, deșertă plosca. NEGRUZZI, S. I 245. (Refl. pas.) Paharele se umpleau și se deșertau, vîntul bătea peste farfuriile pline. HOGAȘ, DR. II 107. ◊ Expr. A deșerta sacul = a spune tot ce știi, noutăți, glume, lucruri hazlii. Deșertați-vă sacul cu vești și povești pînă ce mă-ntorc eu. SADOVEANU, M. C. 118. Dumitrescu auzise destul... cu toate că Popescu II nu deșertase sacul. PAS, Z. III 22. ◊ (Complementul indică conținutul scos din locul unde se află) Deșertă unul cîte unul pe prispă pachetele din brațul băiatului. C. PETRESCU, Î. II 170. Fără să piardă vreme, deșertă laptele în oalele de prins. SANDU-ALDEA, D. N. 224. 2. Refl. (Despre locuri populate de oameni) A deveni gol, pustiu, a nu mai fi locuit sau ocupat de nimeni. Localul se deșertase. M. I. CARAGIALE, C. 94. – Formă gramaticală: prez. conj. pers. 3 să deșarte.