DIALECT, dialecte, s. n. 1. Aspect local al limbii unui popor, care se vorbește pe un anumit teritoriu și are trăsături caracteristice de structură gramaticală și de fond principal de cuvinte care-l deosebesc de celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum și de aceasta însăși. V. grai. Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. (Determinat prin «de clasă») Jargon. 3. (Impropriu) Vorbire, cuprinzînd o terminologie specială de circulație restrînsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. D. Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. GHEREA, ST. CR. III 132. ♦ (Impropriu) Limbă. Avem un dialect bun, ușor și îmlădios. ALEXANDRESCU, M. 241. – Pronunțat: di-a-.