DINAINTEA prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») 1. (Cu sens local) Din fața, din locul aflat înaintea (cuiva sau a ceva). Ascultă-mă, suflet de om; și nu pleca dinaintea mea. DAVIDOGLU, M. 53. Lipsești dinaintea mea, spînule! CREANGĂ, P. 277. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Precedat de prep. «de», uneori și de pron. dem. «cel», «cea», introduce un atribut) Copilașii cu care se joacă înspre seară la laița cea de dinaintea casei sînt copilașii lui. SLAVICI, O. I 69. ♦ Înaintea, în fața (cuiva sau a ceva). Berbecul cel negru veni pînă dinaintea lui Ironim Buhosu și se opri. CAMILAR, T. 11. Într-un rînd m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Se-nchină dinainte-i pînă la pămînt. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin fața (cuiva sau a ceva). Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Domnița trecu pe dinaintea fratelui care păzea ușa. SADOVEANU, Z. C. 217. 2. (Cu sens temporal) Din timpul care precede, înainte de... Anii dinaintea erei noastre.