DISLOCA, disloc, vb. I. Tranz. A mișca din loc, a strămuta, a scoate (din întregul din care face parte). V. deplasa. Un alt excavator... dislocă lutul necesar fabricilor de cărămizi și ceramică cu douăzeci și șapte de lopeți așezate în bandă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 3 /6. Dislocate de violența exploziilor, stîncile negre... stau împrăștiate între pereții fumegînzi ai munților. BOGZA, C. O. 180. ◊ Refl. Treptat, apele încep să se smulgă din moliciunea lutului, o undă se îndeamnă cu alta, pînă ce tot rîul se dislocă și pornește la vale. BOGZA, C. O. 161. ♦ (Despre oase, membre) A scoate din încheieturi, a scrînti, a luxa. Mi-am dislocat brațul. ◊ Refl. (Prin exagerare) Eroii domnului Bourget... după ce-au sfîrșit de căscat de li s-au dislocat fălcile, hai! să-și pună și ei, micuții, o problemă de conștiință. C. PETRESCU, Î. II 55. ♦ (Mil.) A mișca trupele dintr-un loc într-altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-și modifica poziția inițială de depunere.