DIVAN s. n. (Mold., ȚR) 1. Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice; sfat domnesc. A: Vornice, dzi celui om să mai iasă la divan. M. COSTIN. Făcu un divan, ce să zice o sfătuire de război. VP, 55^v; Cf. NECULCE; VP, 54^r. B: Iaste obiceai de să vă adunaț deseară în divan și să faceți puțină orație înaintea domnului. ANTIM. Să se fie condică curată pentru cîte să caută si să hotărăsc la divanul domnii<i> meale. PRAV. COND. (1780). 2. Judecată. A: Giudețele cu mare dreptate și socoteală ...și la multe divanuri cătră vornicii cei de gloată dzicea. M. COSTIN; cf. NECULCE; ◊ Fig. Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul. CANTEMIR, DIVANUL. B: Cînd veti șădea să judecați la divan. NEAGOE; cf. PRAV. COND. (1780). 3. Sediu al divanului (1, 2). A: Divanuri, case, cerdacuri ...anume de această treabă făcute. M. COSTIN. Au stricat întîi toate cele vechi: divanurile, spătăria pănă la pămînt. PSEUDO-MUSTE; cf. NECULCE; GHEORGACHI. B: În divanul cel mare suindu-să în scaunul domnesc au șezut. R. GRECEANU. Și-i goni pre ei de la divan. NT 1703, 111^v; cf. IST. ȚR. Etimologie: tc. divan.