DIVIZIUNE (< fr. division < lat. divisio, împărțire) Diviziunea constă în împărțirea discursului în mai multe puncte pe care oratorul și le propune a le trata. Diviziunea se cere a fi întreagă, distinctă, progresivă, concisă, simplă și firească ; întreagă, prin cuprinderea subiectului discursului în toată amploarea lui; distinctă, evitîndu-se întrepătrunderea părților; concisă, bazată pe o expunere cît mai scurtă cu putință; simplă, urmare a neaglomerării diviziunilor și subdiviziunilor; firească, ea izvorînd din fondul însuși al discursului. Diviziunea se impune în discursurile de mai mare întindere. Nu este necesară, de exemplu, în discursurile scurte sau în discursurile în care oratorul nu dezvoltă decît o singură idee întrevăzută sub un singur aspect, ca și în anumite discursuri academice, în care oratorul, adresîndu-se unui auditoriu aparte, caută a-l cruța de detalii aride. Ex. de diviziune care întrunește toate aceste calități este aceea a lui Bossuet din discursul său despre justiție: „Justițiatrebuiesă fie atașată regulilor, altminteri ea este inegală în atitudinea ei; ea trebuie să cunoască adevărul și falsul în faptele ce-i sînt expuse, altminteri ea este oarbă în exercițiul ei; în sfîrșit, ea trebuie uneori să se mlădieze și să lase un locșor indulgenței, altminteri este excesivă și de neîndurat în asprimile ei. Statornicia o întărește în regule, prudența o luminează în acțiuni, bunătatea o ajută să îndure mizeriile și slăbiciunile; astfel prima o susține, a doua o aduce la îndeplinire, a treia o temperează; toate trei o fac perfectă și desăvîrșită prin ajutorul lor.” Multele diviziuni și subdiviziuni sînt evitate, ele putînd duce adesea la confuzie.