DOLIU, doliuri, s. n. Jale adîncă pricinuită de moartea cuiva sau de o mare nenorocire obștească; atitudine plină de tristețe, sobră, reținută, a unei persoane căreia i-a murit cineva. Păstrase răposatei... o jale lungă și un doliu neprihănit. GALACTION, O. I. 111. Doliul ce se exală de pe-atîtea mari morminte... Umple sufletele noastre de-ntuneric și mîhnire. VLAHUȚĂ, O. A. 67. ◊ Zi de doliu = zi care amintește un eveniment dureros. 10 mai [1866], zi de doliu, tu vei rămîne, de aci înainte, pentru muncitorimea din Romînia: cea mai dureroasă și nesuferită sărbătoare națională. LIT. ANTIMONARHICĂ 172. ◊ Loc. adj. De doliu = (despre haine, culori etc.) care se folosește sau se poartă, în semn de jale, la moartea și după moartea unei rude apropiate sau a unei persoane însemnate. Floarea din această cîmpie trebuie să aibă pata negrului de doliu. SAHIA, N. 18. Au să poarte funde de doliu în păr, după mine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 145. ◊ Loc. adv. În doliu = (îmbrăcat) în haine negre. Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu. NEGRUZZI, S. I 60.