DORINȚĂ, dorințe, s. f. 1. Tendință lăuntrică spre realizarea sau dobîndirea unui lucru. V. năzuință, aspirație, rîvnă. Ardeam de dorința de a vedea mai curînd teatrul sovietic. STANCU, U.R.S.S. 11. Mi-am exprimat dorința să-i văd copiii. IBRĂILEANU, A. 131. Nicu Bălcescu avea o mare dorință d-a învăța. GHICA, S. 680. ♦ Poftă, voie. I se naște dorința să intre și el în grădină, ca să vadă lucrurile mai de aproape. SP. POPESCU, M. G. 68. Iar dacă s-a întîmpla... după dorința luminării-voastre, apoi atunci să ne trimeteți copila acasă. CREANGĂ, P. 84. 2. Iubire; imbold erotic. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El, iar, privind de săptămîni, Îi cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. Amoroase porumbițe... chemate de dorință, cu aripile întinse și-ncordate zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge. ODOBESCU, S. III 34. – Pl. și: dorinți (SADOVEANU, O. I 433, ALECSANDRI, P. I 124).