DULĂU s. m. (Mold., ȚR) Cîine mare; zăvod. A: Să plătească celuia cu dulăul. PRAV. Dulăii mai mult cu mirosul decît cu viderea arată pre hiară. NCCD, 252. Mai de nădejde iaste dulăul deșteptat decît străjeriul cel însomnorat. CI, 96. Iară dulăul sărea si apăra oile. E 1779, 15^v; cf. M. COSTIN; NECULCE; NCCD, 308; CI, 97, 170, 173, 174; E 1779, 15^r. B: Dulăul să culca jos la rădăcina copaciului. E ante 1704, 28^v; cf. ÎNDREPTAREA LEGII; E ante 1704, 29^v. Etimologie: pol. dołow.