DURUI, durui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.