EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție cu personalitate juridică, specializată în valorificarea dreptului de autor, care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

editură sf [At: TELEGRAFUL (1854), 42/80 / Pl: ~ri / E: edita + -ură] 1 (Șîs, înv, casă de ~) Întreprindere care editează cărți, publicații periodice etc. Si: (rar) papetărie. 2-3 (Înv) Editare (1, 3).

*EDITURĂ (pl. -turi) sf. 📝 1 Faptul de a edita și rezultatul acestei acțiuni ¶ 2 Librăria care editează o carte [edita].

EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

EDITURĂ, edituri, s. f. Întreprindere care editează cărți, publicații periodice, opere muzicale, imprimate etc. Editura Academiei R.P.R.

EDITURĂ s.f. Întreprindere care editează cărți, publicații periodice etc. [< edit(or) + -ură, după colectură].

EDITURĂ s. f. întreprindere care editează cărți, publicații etc. (< edit/or/ + -ură)

EDITURĂ ~i f. Instituție specializată pentru editare (de cărți, periodice, compoziții muzicale etc.). [G.-D. editurii] /a edita + suf. ~ură

editură f. acțiunea și rezultatul editării.

*editúră f., pl. ĭ (d. editor). Acțiunea de a edita și rezultatu eĭ. A da o carte în editură, a o da unuĭ librar s’o tipărească cu cheltuĭala luĭ. Localu acesteĭ acțiunĭ. – Acest cuv. nu există în limba lat. it. și fr.

editură-pirat s. f. 1991 Editură care publică lucrări fără a plăti drepturile cuvenite autorilor sau altor edituri v. ediție-pirat (din editură + pirat)

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri; abr. ed. (dar: Editura Universității din București etc. s. propriu f. art.)

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri

editură s. f., g.-d. art. editurii; pl. edituri

EDITÚRĂ (< editor) s. f. Instituție cu personalitate juridică specializată în valorificarea dreptului de autor, care publică și difuzează operele de creație intelectuală. Încă din Antichitate s-au multiplicat manuscrise prin copiere, orice persoană interesată în achiziționarea unui manuscris putând să-l recopieze. În perioada Evului Mediu, în Europa, ateliere de copiat au existat aproape numai în mănăstiri, Biserica fiind principalul editor de carte. O activitate de editare susținută a început însă, practic, o dată cu apariția tiparului în Europa. În sec. 16-17, au început să se afirme case editoriale ca Elzevir (Leiden), Plantin (Anvers), Estienne (Paris) ș.a., după care s-au înființat edituri la Leipzig, Viena, Florența, Zürich, Londra, Edinburgh (în Europa), Boston, Philadelphia, New York (S.U.A.). Printre cele mai vechi și mai importante edituri din România au fost „Socec” (1852), „Casa Școalelor” (1896), „Minerva” (1898), „Datina Românească” (1908), înființată de N. Iorga, „Cartea Românească” (1919), „Cultura națională” (1921), continuată de „Fundația regală pentru literatură și artă” (1933), condusă de Al. Rosetti ș.a. În prezent, în România există c. 3.000 de edituri și case editoriale (Editura Academiei, Editura Albatros, Cartea Românească, Editura Ion Creangă, Editura Dacia, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Eminescu, Editura Enciclopedică, Editura Kriterion, Editura Litera, Editura Meridiane, Editura Minerva, Editura Științifică, Editura Tehnică; Editura All, Editura Fundației Culturale Române, Editura Humanitas, Institutul European, Editura Nemira, Editura RAO, Editura Teora, Editura Univers Enciclopedic ș.a.).