EVOLUȚIE s. f. (cf. fr. évolution, it. evoluzione, lat. evolutio): dezvoltare a limbii bazată pe schimbări cantitative necontenite, premergătoare schimbărilor calitative. ◊ ~ fonetică: modificare, prin acumulări cantitative, treptate, a unui sunet, a unui grup de sunete sau a întregului sistem fonetic al unei limbi. Astfel: trecerea lui n la n’ (n muiat) și apoi la i semivocalic în cuvântul latinesc cuneus care, prin formele intermediare cuneu (cu dispariția consoanei finale -s), cunu, cun’ (păstrată regional în Banat), cuiu, a ajuns la forma literară de azi cui. ◊ ~ semantică: modificare a sensului inițial al unui cuvânt sau adăugare de sensuri noi (secundare) la sensul inițial și fundamental al cuvântului. Astfel, sensul inițial al cuvântului latinesc familia „familie” a fost modificat odată cu evoluția sa la cuvântul românesc femeie „persoană de sex feminin”. ◊ ~ gramaticală: modificare a structurii gramaticale, a elementelor de ordin gramatical sau adăugare de noi elemente gramaticale la cele moștenite din latină. Astfel, din cele cinci declinări ale substantivului latinesc, în limba română au rămas numai trei; în loc de trei grupe de adjective (cu o terminație, cu două terminații și cu trei terminații), cum avea latina, limba română are doar două grupe (cu o terminație și cu două terminații; cele șase cazuri latinești s-au redus în limba română la cinci, prin pierderea ablativului, funcțiile acestuia preluându-le acuzativul etc.