EXPRESIVITATE s. f. (cf. fr. expressivité): calitate a unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei opere artistice sau a unui limbaj de a fi expresive, vii, clare, plastice; rezultat al îndepărtării cuvintelor de la utilizarea lor curentă, al trecerii acestora de la relațiile în care ne-am deprins să le întâlnim la alte relații. În principiu, cu excepția uneltelor gramaticale, toate cuvintele se pretează la o îndepărtare mai mult sau mai puțin evidentă de la normă, toate pot deveni expresive în anumite contexte („...de la Arghezi încoace, nu mai poate fi vorba de cuvinte poetice și nepoetice” – Șerban Cioculescu). Când noua relație, rezultată din îndepărtare, devine constantă, în conținutul semantic al cuvântului apare o valoare suplimentară și paralelă cu cea curentă, care împarte cu aceasta din urmă numărul de contexte de care dispune cuvântul și face din el un cuvânt expresiv. E. ia naștere prin deplasarea cuvintelor de la obiectele la care se referă la alte obiecte, prin trecerea lor dintr-un context în altul (sau dintr-un limbaj în altul), prin schimbarea poziției sintactice a cuvintelor (datorate inversiunilor, despărțirilor intenționate de epitete, schimbării regimului verbal etc.), prin insistența asupra cuvintelor, prin polisemantismul termenilor care permite alegerea, folosirea lor în diferite contexte, prin simetria de aranjare a fonemelor, prin simbolismul fonetic etc. E. este un criteriu foarte labil și neconvenabil de stabilire a distribuției lexicale. Ea are grade diferite care nu apar în aceleași situații. Astfel, din seria adjectivelor cu sensul generic de „prost” – nătărău, nătăfleț, tontălău, netot, credul, prost și naiv – primele patru sunt mai puternic marcate de ideea de „non-deștept”, decât celelalte trei; din seria adjectivelor cu sensul generic de „deștept” – inteligent, deștept, pătrunzător, iscusit, priceput, ager și vioi – primele trei sunt mai puternic marcate de ideea de „non-prost”, decât celelalte patru etc.