EZITA, ezit, vb. I. Intranz. A sta la îndoială, a sta în cumpănă, a manifesta nehotărîre; a șovăi, a se codi, a pregeta. Șoferul ezită cînd auzi numele străzii. Mai întrebă. Zaharia Duhu pronunță încă o dată, mai răspicat. C. PETRESCU, A. 329. Tata nu m-ar crede la început. Ar ezita. Pe urmă ar despacheta darul meu. SAHIA, N. 23. Boiangiu ezită cîteva clipe pînă să mărturisească limpede că nu prea îndrăznește să întrebuințeze metoda lui obișnuită. REBREANU, R. II 116. ◊ Tranz. Nu ezităm de-a cita cîteva pasaje dintr-o epistolă. EMINESCU, N. 84.