FALNIC, -Ă, falnici, -e, adj. 1. Măreț, impunător, mîndru. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Azi e soarele mai falnic! lumea azi e mai voioasă! ALECSANDRI, P. A. 72. ◊ (Adverbial) Ceahlăul, ridicîndu-și falnic fruntea peste grinduri, ne privește încă din negurile depărtării. VLAHUȚĂ, O. A. II 173. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. EMINESCU, O. I 148. 2. (Despre persoane) Trufaș, semeț, mîndru. Pe poarta deschisă intră vodă, între boieri, falnic. SADOVEANU, O. VII 108. Peste cîteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei. REBREANU, R. I 115. Am mîncat pîne, legume, Ș-am umblat falnică-n lume. HODOȘ, P. P. 140.