FAPTĂ, fapte, s. f. Acțiune săvîrșită, act îndeplinit (de cineva). Faptă bună. Faptă rea. ▭ În toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Nu te teme... vei scoate-o la capătîi bun și slujba cu care te-a împovărat împăratul. Dară trebuie să știi că cu amar are să-i vină și lui la urma urmelor pentru faptele sale. ISPIRESCU, L. 27. Acestea-s faptele tale: m-am luat după capul tău cel sec. CREANGĂ, P. 84. Nu e nici o faptă fără plată. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fapte de arme = acte de eroism militar. ◊ Loc. adv. (Învechit) În faptă = în realitate, de fapt. Caimacamul era dușman tainic al vizirului și, deși în public se arăta că se ocupă cu pregătirea și adunarea oștilor și a armelor spre a le trimete lui Ferhad, în faptă însă se silea cît putea de risipea toate pregătirile făcute. BĂLCESCU, O. II 66. Ce slujbă la stăpîn în faptă împlinești? DONICI, F. 69.