FARMEC, farmece, s. n. 1. Procedeu folosit de oamenii superstițioși în credința că pot influența desfășurarea normală a lucrurilor, cu ajutorul unor pretinse «forțe supranaturale»; putere de a fermeca, de a vrăji; vrajă, vrăjitorie. Dascălul Sindipa, ca un vrăjitor egiptean ce se află... a încuiat cu farmec glasul coconului. SADOVEANU, D. P. 28. Farmecul să piară, Răul să se stingă, Vrajele să strîngă Firicele coapte: Ceasul rău de noapte; Dragostea copilei, Ceasul rău al zilei! COȘBUC, P. II 149. Tu nu cunoști puterea acestei trestioare; prin farmecul ei am scăpat de toate nevoile. ALECSANDRI, T. I 436. ◊ Expr. Ca prin farmec = într-un mod miraculos, deodată, pe neașteptate. Natura întreagă își schimbase coloarea; peste noapte totul se prefăcuse ca prin farmec. BART, E. 308. Ca prin farmec peri izvorul și copacii. EMINESCU, N. 16. 2. Ansamblu de calități (frumusețe, grație etc.) care produce admirație, atracție, încîntare. Fata avea un farmec în fiecare mișcare potolită și-n fiecare vorbă cuminte pe care o rostea din cînd în cînd. SADOVEANU, O. IV 48. Zările, de farmec pline, strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Iubire e în razele de soare Și farmec în a codrului fanfară. VLAHUȚĂ, O. A. 84. Lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui și pasă de te du în loc strein și așa depărtat. CREANGĂ, A. 118. ♦ Desfătare, plăcere, încîntare. Ne-am căsătorit. Eram fericiți. Am simțit atunci farmecul vieții în doi. BART, E. 223. Cînd murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17. – Pl. și: fermece (ȘEZ. III 32), (s. m.) farmeci (TEODORESCU, P. P. 374).