FUM, fumuri, s. n. I. 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produs în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial, cu ajutorul unor substanțe chimice). Cerul era limpede și albastru ca sineala. Fumurile tîrgușorului se înălțau drept în sus. SADOVEANU, O. IV. 18. Din frunzele uscate și îngrămădite peste iasca aprinsă, începu să se ridice în sus fumul negru și înădușit. HOGAȘ, M. N. 115. Satul e de vuiet plin; Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. ◊ Negru de fum v. negru. ◊ Fig. Cu florile grămadă ca un fum, Grădina noastră. D. BOTEZ, P. O. 17. I s-au dus zilele în fum. ALECSANDRI, T. I 382. ♦ Casă (socotită a reprezenta o familie). Era socotit sat mare, avînd ca la o sută douăzeci – o sută cincizeci de fumuri. CAMIL PETRESCU, O. I 15. 2. Fig. Dungă subțire, dîră. Mai în fund, în bordeiul de pămînt, o ferestruie cît pumnul, înroșită de focul răsăritului, strecura un fum de lumină peste cuptorul mare de cărămidă. SADOVEANU, O. V 254. ♦ Amețeală. După ce trecu fumul petrecerilor și al desfătărilor, Voinea își aduse aminte că era însurat și că nevasta lui îl aștepta în ghearele vulturului. POPESCU, B. III 51. 3. Cantitate de fum (1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. Bine, bine, răspunse gospodarul, trăgînd fum după fum din țigara-i groasă. SADOVEANU, B. 255. 4. Fig. (La pl.) Îngîmfare, închipuire; pretenții, gărgăuni. Știți ce fumuri avea fata atuncea. PREDA, Î. 114. Pîcîleala lui Ștefanache îmi cam scăzuse fumurile mele de mare vînător. SADOVEANU, O. VII 340. În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi... Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata. VLAHUȚĂ, O. A. III 38. Îi intrase fumurile în cap că ar fi ceva de dînsul. ISPIRESCU, U. 109. II. Canal cotit, amenajat în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș, pentru a transmite cît mai multă căldură materialului din care e făcută soba.