furculiță sf [At: (a. 1792) IORGA, S. D. VIII, 22 / Pl: ~țe, (Mol) ~ți / E: furcă + -uliță] 1 Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură Si: (reg) furchiță (5), furcuță (5). 2 (D. barbă; îla) În ~ (sau în ~țe) Cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul. 3 (D. mustăți; îal) Cu capetele răsucite în sus. 4 (Atm; pop; îs) ~ța pieptului Furca (13) pieptului. 5 Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal Si: gemănare. 6 Crestătură unghiulară care se face la vârful urechii unui animal pentru identificare Si: (reg) furcuță (6), furchiță (7). Cf furcă (43). 7 (Reg) Furcă (36) de urzit. 8 (Teh) Piesă de oțel în formă de furcă (1).