FURNICA, pers. 3 furnică, vb. I. 1. Intranz. A umbla încoace și încolo în număr mare, a se mișca în toate părțile ca furnicile; a mișuna. V. forfoti. În jur furnicau voinicii cu ochii aprinși, și alăutele tot mai răsunau, și voinicii tot chiuiau și jucau prin lumina înnegurată de fum. SADOVEANU, O. I 173. Se văzu întru mulțimea aia de oameni furnicînd în sus și în jos. ISPIRESCU, L. 148. ◊ Fig. Un popor întreg de stele Furnică-n razele mele. VLAHUȚĂ, P. 21. ♦ (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. «de») A fi plin de..., a fi ticsit de..., a conține în mare cantitate. Interiorul sertarelor furnică de asemenea fine amulete. ARGHEZI, P. T. 57. 2. Tranz. impers. (Cu acuzativul persoanei) A avea senzația că îți umblă pe corp o mulțime de furnici, a simți mîncărime, înțepături pe piele. Mă furnică pe spate. ◊ (Mai rar cu subiectul specificat) Un tremur rece a furnicat-o ca o săgeată de gheață pe tot lungul spinării. POPA, V. 281. Un zumzet ușor îi lovi auzul și în aceeași vreme un fior îl furnică în tot trupul. GÎRLEANU, L. 31.