GINGAȘ, -Ă, gingași, -e, adj. 1. (Despre ființe, flori etc., cu privire la înfățișarea sau constituția lor fizică) Plăpînd, firav; delicat, fin, drăgălaș. Și-apoi ce este mai gingaș decît ochiul? CREANGĂ, P. 58. Să fii gingaș ca o floare, Luminos ca luna sara. EMINESCU, L. P. 143. Măi bădiță, trup gingaș, Io cu tine duce-m-aș. HODOȘ, P. P. 140. ◊ Fig. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Adverbial) Fata zîmbi vicleană și clătină gingaș din cap. SADOVEANU, O. VII 58. Fetele săltau gingaș ca niște căprioare și abia de atingeau pămîntul. REBREANU, R. I 126. Cînta dulce ca ciocîrlia Ce ciripește vesel în zori, Și suna gingaș atunci cîmpia Ca de un freamăt de zburători. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ Fig. (Despre oameni) Plin de delicatețe sufletească, sensibil. 2. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») Căruia nu-i place să mănînce orice; dificil, mofturos. Gingaș la mîncare. ♦ (Mai ales despre plante sau legume) Care nu poate suporta frigul, căldura. Cartofii sînt gingași la ger. 3. (Despre lucruri) Greu de făcut; anevoios, delicat, dificil. S-ar cuveni ca asemenea lucrare gingașă s-o săvîr- șească un înțelept. SADOVEANU, D. P. 17. Nu-și permite să se amestece și nici să dea sfaturi în asemenea chestie gingașă. REBREANU, R. I 250. Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți. CREANGĂ, P. 141. – Accentuat și: (regional) gingaș.